Atașament
Cred că este în natura noastră să ne atașam de oameni, de lucruri, de animale, de viață, de speranța...să ne atașăm, să sperăm. Eu, de exemplu, mă atașez de oamenii pe care ajung să îi iubesc, de locul în care trăiesc, de un anumit obiect. Nu întotdeauna mi-e bine, adesea mă atașez de persoane care ajung să mă rănească, adesea aleg să tac și să îmi creez un război interior, adesea aleg să port coroana de spini cu zâmbetul pe buze. Alteori plec și nu mă uit în urmă. Nu sunt genul care simte des lucruri, dar și atunci când le simt, le simt din toată inima. Când iubesc, iubesc; când sufăr, sufăr; când nu îmi pasă,ei bine "Elveția". Sunt cumva pe extreme. Nu sunt o fire empatică cică nu îmi arăt trăirile cu ușurință, nu las pe oricine să îmi vadă partea sensibilă. Corect, cumva până și eu cred asta. Bag de seamă că e o modalitate defensivă de a mă proteja, de a-mi proteja trăirile, de a-mi ascunde sentimentele. Dar asta nu înseamnă că ...