Viaţa este o problemă care nu necesită rezolvare, dar este un mister care trebuie trăit!

 Sunt momente când vocea nu își mai găsește tonalitatea. Strigi, dar nu aude nimeni. Plângi, dar lacrimile sunt deja uscate pe fața ta. Cauți, dar nu găsești niciun braț întins. Încerci să atingi o fărâmă de bunătate, dar umbra ei deja pălește. Alergi după iubire … și încă o cauți.  Unde ești ?  Sunt momente când e mai bine sa taci pentru ca vocea nu îți mai este auzită, șoaptele se pierd pe un vânt de iulie iar el deja nu te mai aude. Vocea îți piere, se loveste în vorbe grele, vorbe aruncate cu dispreț și atunci doar taci.  Acum? Sunt momente când e mai bine să pleci, pentru că ești prezent într-o încăpere pustie. Sufletele nu se mai conectează, se mai aude doar aerul condiționat. Acum prezența îți este confundată cu absența, respirația nu se mai aude, vocea mea e străină . Cine ești?  Sunt momente când te uiți în oglindă și zâmbești ușor, îți pare rău de omul care zâmbește la rândul lui și se uită la tine. Îți amintești cum era să fii fericit ? Mai privește o...

      Citeam undeva ca durerea se instalează in ADN-ul nostru și rămâne totdeauna o parte din noi, oricat de mult am fugi, oriunde am merge sau oricat de mult am încerca sa renegam trecutul. E acolo, o cutie plina de regrete, o cutie acoperita de praf, care adaposteste acea durere pe care crezi ca ai uitat-o, acea rana care crezi ca s-a inchis, acele lacrimi care crezi ca s-au uscat, acele ganduri care crezi ca s-au pierdut.       Si timpul se scurge, trec zile, saptamâni sau poate vor trece ani. Zi de zi depui eforturi sa uiti ceea ce ai fost, sa uiti ce ai facut, dar apoi dintr-o data, intr-o fractiune de secunda totul se intoarce impotriva ta, iar trecutul vine si te loveste cu o forta halucinanta. Refuzi in continuare, esti un luptator.       Dar, atunci iti dai seama ca tot ceea ce ai incercat sa renegi, acele parti pe care le considerai rele, sunt de fapt parte din tine si trebuie sa le accepti, trebuie sa recunosti ca fa...

 Pun capul pe perna. Langa mine e un pui de om. Fix asa, un pui, cu ochii mari si parul rondele de fericire. Si dintr-o data apare. Acea secunda, cand el inchide ochii si somnul vine incet si mi-l rapeste. Respira o data apasat. Respir si eu tematoare in acelasi timp cu el.  Este acea secunda in care timpul parca ingheata. El ma priveste pentru ultima data si inchide ochii. Si ochi in ochi, parca se scurge o viata pe langa noi. Cate clipe au trecut de la ultima bataie de inima? Un infnit. Ii ascult respiratia si ii vad pieptul cum se ridica usor. Sunt aici, mereu voi fi aici, cat vei vrea, plus o secunda. Este acea secunda cand mi-as dori ca timpul sa se opreasca, sa imi pot intelege bucuria pe deplin. Sa fiu egoista.  Este acea secunda cand inchid ploapele si iti simt respiratia plutind in jurul meu. Este acea secunda pe care nu as vrea sa se aseze niciodata praful. Este acea secunda cand ating fericirea deplina . Este acea imagine pe care ma rog sa mi-o pastreze Dumneze...

 Ironic cum construiesti un iad in jurul nostru si te astepti ca eu sa iti fiu inger . Vocile nu se mai aud, mainile nu se mai ating. Te-ai transformat intr-un strain, chiar in propriul tău film, pe care l-ai regizat atat de grijuliu zi dupa zi.  Vrei sa strigi, vrei sa urli, vrei sa fugi. Te uiti in jur, unde sa pleci? Unde te poti ascunde de propria-ti constiinta? Unde poti fugi de ce ai in suflet? Vocea ai pierdut-o, a ramas undeva in niste promisiuni, demult uitate. Urletul durerii inca iti ti se citeste in ochi. Ridica-te.   Ai vrea sa iti gasesti curajul de a ridica capul. Dar cenusa care te inconjoara e mult prea grea, e mult prea apasatoare. Si e neagra , ti s-a innegrit sufletul de la umbra durerii purtate atata timp. Dar speri. Inca speri, ca maine e totusi o noua zi!  Tipa. Da afara toata durerea, toata frustrarea, toate amintirile. Da-ti voie sa suferi, caci prin suferinta te vei vindeca. Plangi, caci prin lacrimi iti vei curata sufletul. Pleaca, cac...

       Leoaică tânără …iubirea mi-ai bătut la ușă.       Inima mea era atât de însetată de tine, încât te iubea dinainte de a te cunoaște. Ai venit și m-ai prins timid de mână. M-ai privit cu ochii mari, rugându-mă să nu îți dau drumul. Ți-am simțit răsuflarea dulce pe pielea mea și m-am îmbătat cu parfumul tău. Ieri erai întreaga boltă, iar azi ai devenit aievea, doar un vis. Te-ai pierdut în nopți lungi de Decembrie. Și acum? Ești dulcea amintire a zilei care a trecut și lacrima care îmi alunecă acum privind zorii zilei. Dar mâine? Dacă mă voi uita pe cer, vei fi acolo, vei străluci printre luceferi? Te-ai pierdut alergând spre mine și ai alunecat în noapte. Te-a dorit, dar nu mai mult ca mine și totuși te-a chemat. Cu voce duioasă ți-a promis eternitatea și ți-a cerut în schimb inocența. Și-a deschis aripile și lacomă, a sorbit toată viața din tine. Te-a atras în haos și ai rămas tăcere. Ai devenit ziua de mâine, te-ai îmbrăcat cu iubirea de ie...

       Câteodată ai nevoie de o clipă. De acea clipă în care să închizi ochii și să îți lași mintea să zbore. Știi, când într-o secundă, îți poți imagina o viață întreagă, când filmul se desfășoară pe repede-înainte și tu esti doar un simplu spectator al propriilor trăiri. Deci, dacă ai putea să fii oriunde, unde te-ar purta imaginația acum?     Eu sunt  pe o plajă, însorită, nu foarte aglomerată. Simt soarele cum îmi sărută trupul, la început timid, apoi din ce în ce mai flămând. Sunt 29-30 de grade, stau pe sezlong, într-un costum de baie alb, un picior îmi atârnă leneș în nisipul fin. Pe sub ochelarii de soare mari privesc ușor un anume Adonis cum iese din apă, picături de apă precum diamantele îi alunecă ușor pe corp, zâmbește, dezvăluind un șir perfect de dinți albi și apoi o ia la fugă. Pe măsuță am Cocosolis, e timpul pentru un bronz de ciocolată. Închid ochii în timp ce sorb dintr-un cocktail (să fie oare un Hugo) și ascult valurile mării ...

      Cel mai mult în viață urăsc oamenii falși. Dezvolt un fel de alergie, iar în acel moment fața mea devine o carte deschisă în exprimarea ,,sentimentelor,,. Nu pot să privesc, de exemplu unele femei cum se "fandosesc", încercând să se sutragă de la ceva și motivând tocmai asta, că sunt femei, dar în alte situații cer egalitate între sexe. Greutăți? nu am auzit de vreun om care nu are, obstacole? în fiecare zi, critici? de la prima oră a dimineții, supărări? spune-mi mie asta, non-empatica care ține totul în ea.       Eu fiind singură de la o vârstă fragedă a trebuit să fiu și adult și copil, să fac lucruri despre care nu aveam habar și ce crezi, nu puteam să mă plâng. De ce? În primul rând pentru că nu aveam cui și în al doilea rând pentru că singurul meu ajutor eram eu. Punct. Viața este grea pentru toți, e nedrept da, dar regulile jocului sunt aceleași pentru toți. Din plângăcioase, deveniți ipocrite. Exact. Iar ipocrizia e o mască grea, de care ...

     Aș vrea să trec direct la concluzii. Am terminat "În ape adânci" Paula Hawkings. Personal mi s-a părut mult mai bună decât "Fata din tren", acțiunea este bine conturată, personajele de asemenea. Ordinea cronologică este respectată întocmai, firul logic al narațiunii reușind să mă țină conectată.       Pe tot parcursul lecturii am stat cu sufletul la gură, mi-a plăcut complexitatea personajelor, curajoasa și populara Nel, neadaptata Jules, rebela Lena, îndrăgostita Kattie, tiranul Patrick, umila Helen, criminalul misterios și neasumat (nu vă spun cine). Părerile sunt împărțite și am auzit multă lume spunând că nu se compară cu celebrul bestseller, dar eu cred că este mai bună. E practic imposibil să nu te regăsești într-unul dintre personaje.       Acum să fiu sinceră, nu știu în care dintre ele m-aș regăsi, poate o combinație, e dificil să aleg doar unul. Cred că în fiecare dintre noi se adăpostește un personaj complex, cu...

     Cred că este în natura noastră să ne atașam de oameni, de lucruri, de animale, de viață, de speranța...să ne atașăm, să sperăm. Eu, de exemplu, mă atașez de oamenii pe care ajung să îi iubesc, de locul în care trăiesc, de un anumit obiect. Nu întotdeauna mi-e bine, adesea mă atașez de persoane care ajung să mă rănească, adesea aleg să tac și să îmi creez un război interior, adesea aleg să port coroana de spini cu zâmbetul pe buze. Alteori plec și nu mă uit în urmă.        Nu sunt genul care simte des lucruri, dar și atunci când le simt, le simt din toată inima. Când iubesc, iubesc; când sufăr, sufăr; când nu îmi pasă,ei bine "Elveția". Sunt cumva pe extreme. Nu sunt o fire empatică cică nu îmi arăt trăirile cu ușurință, nu las pe oricine să îmi vadă partea sensibilă. Corect, cumva până și eu cred asta. Bag de seamă că e o modalitate defensivă de a mă proteja, de a-mi proteja trăirile, de a-mi ascunde sentimentele. Dar asta nu înseamnă că ...

    Ș tii acele situații când ceva se întâmplă și lucrurile se schimbă radical? Declicul?   Când realizezi că nimic nu va mai fii ca înainte?   Când dintr-o dată te trezești parcă dintr-un vis și îți dai seama care este realitatea?   Când ai mizat totul pe o persoană și ce crezi, ai pierdut?   Când fiecare gură de aer iti era data cu împrumut și apoi dispare, pur și simplu?  Când crezi că nu ai făcut destul?   Când oricât de mult ai vrea să revii la situația inițială, știi că ceva s-a schimbat și nu mai e cale de întoarcere?   Că tu nu mai ești la fel, dezamăgirea a venit, iar cicatricea, oricât timp va trece, va fii tot acolo.            Ș i atunci Știi. Simți că nimic nu va mai fi la fel,  că vei muri de durere,  că inima îți va rămâne paralizată de dor,  că acel gol nu se va mai umple,  că acea conexiune a fost unică,  că sentimentele s-au pierdut u...

     Uneori simt că fiecare zi e o nouă provocare sau poate o nouă șansă. De a demonstra ceva sau nu. Singurul obiectiv real este supraviețuirea. O nouă zi, o nouă șansă, o nouă simulare.       E dimineață,deschid ochii, sunt în întâziere ca întotdeauna. E 6:30. Nu am timp să mănânc, iau repede un fruct sau nu... pentru mai târziu. Mă spăl pe dinți, dureaza fix 2 min și 20 de secunde, toner, cremă hidratantă și începem. Machiajul trebuie să fie perfect, doar judecăm ambalajul, arunc rapid un ochi peste vremea din ziua respectivă. Cât timp mă machiez, formez în gând o ținută. Tocurile nu ar trebui să lipsească. Sunt gata, dar tot trebuie să fug. Nu e timp de pierdut, în fata mea se așterne o nouă zi, zâmbetul încă nu îl pun pe față, îl păstrez pentru mai târziu. E prea devreme, pentru moment simt doar liniștea dimineții, încă se vad zorii dinaintea zilei. E marți. Trag aer adanc în piept și încerc să îmi mai păstrez puțin eul interior, să mai păst...

     De obicei sunt o luptătoare, o piatră dură, cum spune și numele meu "Petra". Dar, am de asemenea și momente când clachez, când piedicile sunt prea mari sau provocările mult prea neașteptate. Când simt că nu mai pot, când orice cuvânt mă doare, orice gest mă face să fiu sceptică, încep să mă gândesc prea mult la semnificația anumitor lucruri. Când mă închid și mai mult în mine.       Uneori, uităm să fim sinceri cu noi înșine, de dragul celorlați, uităm să spunem ce ne-am dori cu adevărat, doar să nu rănim sentimentele altora. Este în regulă așa, să ne abandonăm pe noi, să uităm de ceea ce vrem cu adevarat? Probabil ca în orice altă situație, trebuie găsit un echilibru, e o linie subțire între abandon și nepăsare, între dragoste și ură, între dorință și dreptate.        Cred că undeva în adâncul sufletului, mi-aș dori ca lumea să nu mai fie atât de rea, să nu mai existe strict interese în relațiile inter-umane. Dar e aiur...

     Am descoperit, nu de mult timp, că mai am două pasiuni. Boxul și călăria. Știu că nu au nicio legătură una cu alta, sau mai bine zis nu au nicio legatură cu imaginea de prințesică pe care o afișez adesea, dar cu toate acestea m-am regăsit în aceste două activități.           Box practic de ceva mai mult timp și am găsit în acest sport, tot ceeea ce căutam. Eliberarea furiei, concentrare și canalizare pe anumite targeturi, disciplină, trăiri intense, poate și câteva accidentari, dar cel mai mult îmi place sentimentul de după. Când antrenamentul este gata și eu simt în sfârșit că au disparut furia, nervii, toate acele" frustrări" acumulate în timpul zilei.      Î n schimb, sentimentul de libertate și de minte eliberată de griji este divin. Ar trebui să încercați, măcar o dată. Pentru mine a fost sportul perfect, nu îl fac la nivel de performanță, nu vă gândiți că încep să bat lumea pe stradă. Nu, nici gând. Este pur ș...

     Mi-aș dori să mai pot scrie poezii și să nu am nicio grijă, dar viața de adult ne ajunge pe toți. Acum am responsabilități, am un serviciu, facturi de plătit, mașină de întreținut, cățel de crescut. Indiferent ce am face, timpul trece și trece pentru toți. Așa că ar trebui să ne bucuram de fiecare moment și să încercăm să trăim la intensitate maximă și desigur, să învățăm ceva din orice. Din copilărie mi-a rămas însă o pasiune, cititul. În continuare citesc destul de mult, nu atât cât mi-aș dori, dar în medie termin o carte pe săptămână. Citesc aproape orice, literatura să fie. Americani, japonezi, ruși, orice autor îmi pică în mână, îl citesc. Recunosc, câteodată mă mai prostesc și cu cărți de tip "best-seller", care se dovedesc adesea a fi niște porcării scrise toate parcă după același clișeu, dar măcar citesc nu? Dacă e ceva ce recomand, acest lucru este să citiți. Citiți ce vă place, ce simtiți ca vă pune imaginația la treabă sau pur și simplu ceea ce simtiț...