Amintire cu ochi albastri

Timpul a rămas undeva în trecut, nu mai sunt eu...câteodată aş vrea să plutesc printre stele şi să strălucesc cum o fac doar ele, deşi...acum îmi pare totul străin, faţa din oglindă care se holbează la mine, pozele din cameră, praful din spatele televizorului...chiar şi poza lui îmi e străină, oare ei sunt ochii albaştri pe care îi iubeam cândva atât de mult?...cineva să-mi spună cine sunt, m-am pierdut în izvorul timpului şi rătăcesc prin pădurea amintirilor...sunt atât de multe drumuri, am timp să merg prin toate? ...uite, curcubeul îmi zâmbeşte de după nori şi o rază de speranţă îmi inundă inima, chiar e posibil?... nu, visez, ştiu ca visez, iar mâine când mă voi trezi totul va fi doar o nouă amintire, o amintire cu ochi albaştri.