E 6:30, din nou!

    Uneori simt că fiecare zi e o nouă provocare sau poate o nouă șansă. De a demonstra ceva sau nu. Singurul obiectiv real este supraviețuirea. O nouă zi, o nouă șansă, o nouă simulare.

     E dimineață,deschid ochii, sunt în întâziere ca întotdeauna. E 6:30. Nu am timp să mănânc, iau repede un fruct sau nu... pentru mai târziu. Mă spăl pe dinți, dureaza fix 2 min și 20 de secunde, toner, cremă hidratantă și începem. Machiajul trebuie să fie perfect, doar judecăm ambalajul, arunc rapid un ochi peste vremea din ziua respectivă. Cât timp mă machiez, formez în gând o ținută. Tocurile nu ar trebui să lipsească. Sunt gata, dar tot trebuie să fug. Nu e timp de pierdut, în fata mea se așterne o nouă zi, zâmbetul încă nu îl pun pe față, îl păstrez pentru mai târziu. E prea devreme, pentru moment simt doar liniștea dimineții, încă se vad zorii dinaintea zilei. E marți. Trag aer adanc în piept și încerc să îmi mai păstrez puțin eul interior, să mai păstrez parfumul nopții pe pielea mea, să mai rămân puțin cu garda jos, dezarmată în zori, dar protejată de noapte. În definitiv sunt doar eu. Aceeași dintotdeauna și totuși alta. (E o carte, dar vă povestesc altă dată). 

     Nu durează mult, toată această liniște se risipește, străzile încep să se aglomereze, unii merg spre școala, alții spre munca, unii poate abia se întorc acasă, alții poate au ieșit la plimbarea de dimineață. Toată lumea pare grabită, spre a ajunge undeva. Și eu sunt, dar cumva am timp să observ aceeași 2 muncitori care trec pe lângă blocul meu, domnul care stă mereu pe telefon când își plimbă cainele, vecinul meu care nu salută niciodată dar mereu mă depășește în trafic, doamnele de la magazinul din față care ies la o țigară înainte de program, lumina stradală care se stinge fix la 7:24. Nu s-a luminat încă bine și totuși, timpul se scurge, iar eu, sunt tot pe fugă.         Ajung mai devreme, ca întotdeauna, dar niciodată nu este destul. Mereu voi fi întârziat pentru ceva sau pentru cineva. Machiajul este în regula, ținuta este bine, zâmbetul este la locul lui. Ambalajul este pregătit pentru conspirația maselor. Acum mă integrez în mulțime, un pion, un ambalaj frumos. Acum, pot fi judecată. Să vină privirile ascunse, vorbele aruncate într-un colț de coridor sau complimentele false. Cunosc toate categoriile, m-am obișnuit pur și simplu cu falsitatea lumii în care trăim. Sunt puțini oamenii care într-adevar mă pot suprinde, atât într-un mod plăcut dar și neplăcut. Nu sunt imună și nici nu am vreo inteligență nativă extraordinară, pur și simplu am învățat să analizez oamenii în tăcere, să le citesc gesturile cele mai mărunte, mimica, privirile, grimasele. Le observ și zâmbesc. Acel zâmbet tâmp. Am învățat să răspund la răutate cu nepăsare. Totul ține de alegeri, avem libertatea de a alege. Încă!