Atașament

    Cred că este în natura noastră să ne atașam de oameni, de lucruri, de animale, de viață, de speranța...să ne atașăm, să sperăm. Eu, de exemplu, mă atașez de oamenii pe care ajung să îi iubesc, de locul în care trăiesc, de un anumit obiect. Nu întotdeauna mi-e bine, adesea mă atașez de persoane care ajung să mă rănească, adesea aleg să tac și să îmi creez un război interior, adesea aleg să port coroana de spini cu zâmbetul pe buze. Alteori plec și nu mă uit în urmă. 

     Nu sunt genul care simte des lucruri, dar și atunci când le simt, le simt din toată inima. Când iubesc, iubesc; când sufăr, sufăr; când nu îmi pasă,ei bine "Elveția". Sunt cumva pe extreme. Nu sunt o fire empatică cică nu îmi arăt trăirile cu ușurință, nu las pe oricine să îmi vadă partea sensibilă. Corect, cumva până și eu cred asta. Bag de seamă că e o modalitate defensivă de a mă proteja, de a-mi proteja trăirile, de a-mi ascunde sentimentele. Dar asta nu înseamnă că nu am suflet. Faptul că nu arăt, nu înseamnă că nu simt. Este o diferență între a nu avea suflet și a alege cui vrei să i-l arăți. Eu aleg să nu arăt asta tututor, asta ma face o persoana rea?      Dezvolt des sentimentul de atașament. Sunt atașată de un anume stilou, de un anumit parfum, de o anume rochie, de o anume geantă, poate de ziua când te-am cunoscut sau poate de un zâmbet. Ultima formă de atașament, a fost pentru o carte. Sau mai bine zis pentru un anume personaj. V-am spus acum câteva postari că începusem să citesc "Fata din tren" de Paula Hawkins. Ei bine, nu mi-a plăcut așa mult la început(cam prima jumătate de fapt), până când, dintr-o dată abia așteptam să ajung acasă să aflu ce a mai făcut Rach. Oarecum m-am regăsit puțin în ea, să fiu sinceră. Toată acea neîncredere în propria persoană, acea lupta interioară de a demonstra ceva, apoi abandonul soțului și lupta de a trece pentru relația eșuată. M-am enervat destul de mult, nu voiam să accept asemănările cu ea. Dar cumva, în adâncul inimii știam. Și poate de asta îmi doream mult să reușească, voiam să știu că a putut să treacă peste toate acele prejudecăți, peste toată drama din jur și să știu că a reușit. Daca a reușit, nu știu să spun sigur. Cert e, că a făcut pași importanți spre vindecarea ei. Așa cum ea și-a găsit alinarea în alcool, eu mi-am găsit alinarea în singurătate. Primul pas a fost deci renunțarea, abandonul zonei de confort, ieșirea din bula de siguranță. Vreau să cred că a reușit, în cele din urmă. Acum am început "În ape adânci" de aceeași autoare, m-am abătut puțin de la stilul meu, dar e bine să mai ieși din zona de confort, uneori. Tu, de ce te-ai atașat în ultima vreme?