Ipocrizie

     Cel mai mult în viață urăsc oamenii falși. Dezvolt un fel de alergie, iar în acel moment fața mea devine o carte deschisă în exprimarea ,,sentimentelor,,. Nu pot să privesc, de exemplu unele femei cum se "fandosesc", încercând să se sutragă de la ceva și motivând tocmai asta, că sunt femei, dar în alte situații cer egalitate între sexe. Greutăți? nu am auzit de vreun om care nu are, obstacole? în fiecare zi, critici? de la prima oră a dimineții, supărări? spune-mi mie asta, non-empatica care ține totul în ea. 

    Eu fiind singură de la o vârstă fragedă a trebuit să fiu și adult și copil, să fac lucruri despre care nu aveam habar și ce crezi, nu puteam să mă plâng. De ce? În primul rând pentru că nu aveam cui și în al doilea rând pentru că singurul meu ajutor eram eu. Punct. Viața este grea pentru toți, e nedrept da, dar regulile jocului sunt aceleași pentru toți. Din plângăcioase, deveniți ipocrite. Exact. Iar ipocrizia e o mască grea, de care scapi greu. Am impresia că în cele mai multe cazuri "ipocriții" ajung să se convingă pe sine că de fapt adevărul este cel pe care ei și-l închipuie. Ajung să trăiască într-o realitate paralelă, manipulând alți naivi să traiască după principiile lor. În realitatea lor. E greu să înfrunți adevărul, e greu sa înfrunți viața. Da, chiar e. Dar obstacolele trebuiesc depășite, nu poți fugi la nesfârșit de ele, în cele din urmă te vor ajunge. Varianta simplă e să fugi, poți fugi azi, poți fugi mâine, dar până când poți fugi? Cât timp te poți ascunde de sufletul tău? 

    La un moment dat măștile pică. Probleme te ajung din urmă, fantomele cadavrelor peste care ai trecut să ajungi acolo, vin să îți ceară tributul. Ipocrizia nu te mai ajută. Ce faci? Începi iar să te plângi, dar cui? nu mai ai prieteni, ai uitat? I-ai aruncat acum mult timp. Dar stai, ți-ai făcut alții între timp. Ciclu continuă. Pune masca iar. Scena e a ta.