ADN

     Citeam undeva ca durerea se instalează in ADN-ul nostru și rămâne totdeauna o parte din noi, oricat de mult am fugi, oriunde am merge sau oricat de mult am încerca sa renegam trecutul. E acolo, o cutie plina de regrete, o cutie acoperita de praf, care adaposteste acea durere pe care crezi ca ai uitat-o, acea rana care crezi ca s-a inchis, acele lacrimi care crezi ca s-au uscat, acele ganduri care crezi ca s-au pierdut. 

    Si timpul se scurge, trec zile, saptamâni sau poate vor trece ani. Zi de zi depui eforturi sa uiti ceea ce ai fost, sa uiti ce ai facut, dar apoi dintr-o data, intr-o fractiune de secunda totul se intoarce impotriva ta, iar trecutul vine si te loveste cu o forta halucinanta. Refuzi in continuare, esti un luptator. 

    Dar, atunci iti dai seama ca tot ceea ce ai incercat sa renegi, acele parti pe care le considerai rele, sunt de fapt parte din tine si trebuie sa le accepti, trebuie sa recunosti ca fara ele nu ai fi complet, ca sunt parte integranta si ca nimeni nu este perfect, indiferent de aparente. Si iti dai seama, ca independent  de voința ta, esti format dintr-un amalgam de calitati si defecte, de viitor si trecut, de bine si rau, de suflet si trup, de visuri si realitati. Esti tu! 

    Cand cineva e dispus sa te iubeasca, se presupune ca iti va iubi si partea intunecata. Atunci de ce aproape tuturor ne e frica de acel intuneric, de acel eu imperfect, pe care il renegam cat mai mult? De ce incercam oare sa afisam o imagine perfecta? De frica? Frica de singuratate, de respingere sau pentru ca nici macar tu nu iti poti imbratisa adevarata natura? Desi nu vrem, majoritatea suntem ipocriti. Vrem sa afisam societatii o imagine cat mai aproape de perfectiune, iar mizeria o bagam sub pres. Iesim din casa si ne punem mastile de fericire. Afisam zambete false, privire blanda, prietenii de interes, fapte bune de fatada...

Spune-mi, tie de ce iti e frica?